Un obicei tradiţional al satului Topeşti

Slobozirea păresimilor – a treia zi de Paşti – hora satului „Căţeaua”

Satele Gornoviţa şi Topeşti, văzute din „Cetăţui”

Autori

educatoare Silvia Chiricescu, Mariana Ciochină

precum şi a învăţătoarei Doina Târsu referatul fiind ţinut şi în

Cercul metodic al educatoarelor şi învăţătorilor de la Şcoala Topeşti

Aşezată în N-V judeţului Gorj, pe drumul ce duce la Baia – de – Aramă. Tismana este o perlă a Gorjului şi a ţării. Interesul ce ne leagă de ea este deosebit, este cel care ne mână către pitorescul munţilor şi plaiurilor sale, frumuseţea de aici este un rezultat al grijii neîncetate şi al dragostei tismănenilor pentru colţul lor de lume. Iubim Tismana cu sentimentul dragostei pentru „Topeştii” – Gorjului – satul nostru natal.

Când cutreierăm singuri pe uliţele lui prăfuite primăvara, vântul dinspre culmile peticite ici-colo cu nămeţi ai munţilor Oslei si Vâlcanului, oricât de aspru ar fi ne mângâie dulce obrajii, soarele vara este o zeiţă cu păr auriu plutind pe valurile înspumate ale unei mări agitate, ploile şi brumele toamnei, chiar dacă îşi anunţă semnele scurt, ne fericesc cu aerul curat şi sincer pe care ni-l dăruie, în vreme ce iarna este aici un copil cu ochii adânci şi cu mânuţele gata pentru zborul îmbrăţişării.

Iubim acest sat de sub poala munţilor, pentru amintirile pe care ni le-a lăsat. Nu sunt multe, nu sunt glorioase, dar sunt amintirile noastre, cu întâmplări şi trăiri de-ale semenilor noştri.

Reîntâlnirea cu locurile dragi ale copilăriei a însemnat pentru noi prilej de nostalgie, de adâncă emoţie. De ce? Pentru că ele au fost prilej de aflare a unor lucruri pline de semnificaţie, de trăire a unor clipe pentru că am revăzut oameni dragi şi peisaje de neuitat.

Cel mai mult ne leagă obiceiurile satului, tradiţiile oamenilor simpli, dar cu suflet nobil, de aur. Fiecare uliţă, pajişte, izvor, deal sau vale, fiecare casă păstrează câte ceva din propria-ne fiinţă. De copii am simţit vibrând în inimile noastre foşnetul frunzelor, triburile ciocârliilor, chemarea pădurii. Cel mai mult ne-a plăcut ce s-a păstrat în toponimie cu numele de „Panta Lăzăronilor”, pantă pe care se aflau familii cu numele de Lazăr. Această pantă duce spre biserica satului aflată în vârful dealului, străjuită de brazi înalţi. În fiecare an când înfloreau ghioceii, când înfrunzea pădurea, auzeam glasul cucului, sărbătoream un obicei străbun „Slobozirea păresimilor – hora satului Căţeaua”, care are loc a treia zi de Paşti.

De dimineaţă bătrânii satului cu nepoţii de mână, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, ţinând în mână coşurile pline cu de-ale bisericii urcă „Panta Lăzăronilor” spre biserică. Acolo îi întâmpină preotul pentru oficierea slujbei de pomenire a viilor. Creştinii pun coşurile pe masa duhovnicească, de unde scot colacul pentru vii, vinul, ouă roşii, cozonacul tradiţional şi aprind lumânări în candelabrele bisericii. Preotul oficiază slujba specifică evenimentului după care ies cu toţii în curtea bisericii, unde îi aşteaptă rudele pentru a aşeza masa pe iarbă, pentru a petrece.

Erau prezenţi şi lăutarii Tismanei. Cânta de mama focului Cristian Cătăroiu – fiul vestitului rapsod Geagu Cătăroiu şi "ţiitorii" lui întreţineau ore în şir hora cu viorile, contrabasul şi ţambalul lor.

Cristian Cătăroiu cânta la vioară şi solo voce. O voce plăcută, caldă, care te scula, cum spune o vorbă „de pe boală”. Ce mână măiastră şi ce voce mai avea! Uimise lumea satelor din jur. Astăzi fiul lui îi duce mai departe harul dumnezeiesc. Lăutarii încântau, cu cântecele lor, după preferinţe, fiecare familie.

După ce strângeau mesele se încingeau horele: hora de mână, sârba, învârtita. Era o mare dezlănţuire de forţe, de virtuozitate, de măiestrie artistică din partea celor care participau la horă, o adevărată rupere de ritm. Sârba pornea lin, ca apoi să crească, să se desfăşoare năvalnic în locul devenit, deodată, neîncăpător. Juca tot satul. Pentru noi era un spectacol plin de vrajă. Lăsau spre sfârşitul petrecerii – „Căţeaua” – obiceiul tradiţional moştenit din străbuni şi lăsat nouă de Ion Predescu – bătrân al satului ce locuia chiar lângă biserică. A lăsat în urma sa învăţăcei ca Ion Ciuncanu, Vasile Sprâncenatu, care au avut grijă să transmită tineretului meşteşugul acestui obicei.

Cum se desfăşoară hora „Căţeaua”:

Pe ritm de sârbă se prind de mână tineri şi bătrâni – cel din faţă un om priceput în ale jocului poartă în mână o nuia destul de mare, ier cel din spate – tot aşa de priceput – poartă şi el tot o astfel de nuia. Se face hora roată după muzica lăutarilor şi joacă şi joacă gata-gata să-şi dea duhul până când cel din faţă strigă: „ho!”.

Se opreşte hora, iar primul începe strigăturile repetate de întreaga horă.

„A intrat căţeaua-n moară

Şi morarul se trezi

Luă lopata şi-o lovi

Iar căţeaua schiorlăi.”

Toată hora dă din picior şi strigă „schiorlauu…”.

„Dădu o dată

Schiorlau…

Mai dădu o dată

Schiorlauu…

Tot mai dădu o dată

Schiorlauu…”

Se porneşte din nou hora şi joacă şi joacă până cel din faţă dă din nou comanda: „ho!”.

Se opreşte hora, iar el continuă strigăturile repetate de întreaga horă.

„Foaie verde razachie

Şi-a intrat căţeaua-n vie

Şi pândarul se trezi

Luă haragul şi-o lovi

Iar căţeaua schiorlăi

Schiorlauu…(scutură piciorul toată hora)

Iar căţeaua cum sări

Cum sări se şi-ncâlci.

Cum făcu? Iaca-aşa!”

Conducătorul ţine în mâna dreaptă nuiaua şi aplecându-se dă, printre picioare mâna stângă celui din spatele său. Acesta o prinde cu dreapta şi mâna stângă o dă tot printre picioare următorului şi tot aşa până se încâlceşte întreaga horă. Prin mişcări şerpuite capul horei încearcă să lovească cu nuiaua pe cel din coadă. Acesta se fereşte, încercând să-l lovească şi el. Şi tot astfel de mişcări repetate până ce se rupe hora, sfârşindu-se într-un ritm de aplauze şi hohote de râs.

Nimic şi nici dezrădăcinarea nu i-a îndepărtat pe oamenii locului de tradiţie, de vechile lor obiceiuri, venind în număr din ce în ce mai mare an de an.

Acest obicei rămâne ca oază purificatoare de destindere a trupului şi a sufletului.